ARTICOL

Anul VI, Nr. 16, 1-15 noiembrie 2014

Cine ne-a furat pădurea?!

Un articol de Oleg Chicu

Articol paduri - O. ChicuDe fiecare dată când mă reîntorc acasă, din Italia, ochii mei „aleargă” pe toate văile şi dealuri în căutarea locurilor frumoase. Pentru mine un loc frumos este un loc verde. Un spaţiu pe care cresc acei codri din poveştile bunicilor sau acele flori frumoase pe care şi le puneau fetele la cingătoare înainte de a pleca la hora satului. Codrii mei bătrâni. Dar oare mai exista acei codri bătrâni sau a rămas doar cântecul şi eu caut în zadar, pe dealuri şi văi, să-i vad aşa cum erau odată.
Se spune că pădurile sunt plămânii planetei. Reieşind din această afirmaţie, deducem cu uşurinţă că dacă rămânem fără păduri, nu va mai exista viaţă. Acum 2000 de ani, teritoriul ocupat de aceste două state (pe atunci Dacia) avea 70 – 80% din suprafaţă acoperită cu păduri de foioase şi răşinoase. Vorbind despre etimologia numelui Moldova, unii filologi susţin ca ar proveni de la molid + ova datorită întinselor păduri de răşinoase care acopereau munţii şi părţile dinspre miazănoapte. Termenul „codru”, de origine dacică, se atribuie unei păduri dese şi mari iar „dumbravă” înseamnă „pădure de stejari”. La moment, doar 10% din teritoriul Republicii Moldova este ocupat de păduri, în România – 27,7 %, în timp ce media în Europa este de 32%. Din cele mai vechi timpuri lemnul a constituit o bogăţie indispensabilă în viaţa omului – case, arme, caruri, fortăreţe, poduri, bărci, obiecte de uz casnic, lemn de foc etc. Până şi drumurile erau construite din lemn. Dar pentru strămoşii noştri pădurile au fost în primul rând un adăpost sigur. „Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit”, spune Florus. Pe columna ridicată de Traian la Roma se pot distinge, în mai multe locuri, dacii luptând lângă pădure. Este evident că pentru a reuşi să-i învingă pe daci, şi mai apoi să se păzească de dacii liberi, romanii au recurs la defrişarea pădurilor. Astfel, în perioada războiului şi după încheierea acestuia , romanii au defrişat pădurile în scopuri economice şi militare. După plecarea romanilor din Dacia, a urmat un mileniu al migraţiilor, care la fel şi-a lăsat amprenta pe teritoriile împădurite. Despre mărimea pădurilor, rolul lor dar şi despre o defrişare mai însemnată, pe toate teritoriile româneşti, găsim în unele documente din sec. XV – XIX. În ele se scrie despre împărţirea terenurilor împădurite logofeţilor şi boierilor. După ce era tăiată pădurea, aceste poiene serveau fie ca ogoare şi fâneţe, fie pentru a planta vie, a face prisăci, mori sau grădini cu pomi, a întemeia vreun lăcaş bisericesc sau vreun sat. De-a lungul anilor, la fel ca pe timpul dacilor, codrii au jucat un rol foarte important în luptele împotriva invadatorilor.
Ştefan cel Mare a înfrânt oastea polonă în codrii Cosminului, prăvălind uriaşii copaci peste ostaşii lui Carol Robert, iar pe prizonieri i-a pus să are locuri întinse, pe care a semănat mai apoi ghindă. Pe 20 august 1469, tot lângă o pădure, şi anume lângă dumbrava de la Lipinţi sau Lipnic, aproape de Nistru, oastea lui Ştefan cel Mare a învins tătarii Hoardei de  Aur. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, relatează despre importanţa codrului Tigheciului împotriva năvălirilor tătarilor dar şi despre mărimea şi desimea acestuia. Învăţatul domn spune că copacii erau atât de deşi încât nici măcar un om care merge pe jos nu poate înainta dacă nu cunoaşte potecile.
Un raport diplomatic francez, din 11 iunie 1798, citează pentru lemnul de construcţie, patru codri „imenşi”: Codrul Bîcului, dintre Prut şi Nistru, Codrul Iaşilor, Codrul Herţei şi Codrul din împrejurimile Pietrei-Neamţ”. Din aceşti codri, cu lemn valoros (stejar, fag, cireş, tei), pe calea apei, buştenii erau duşi spre Galaţi, de unde pe Dunăre şi pe Marea Neagră  luau calea Constantinopolului şi a celorlalte porturi. În timpul ocupaţiei turceşti, ţara noastră era silită să dea  turcilor cu preţuri comode pentru aceştia sau gratis, lemne pentru cetăţile dunărene, lemne pentru casele din Constantinopol, lemne pentru poduri, lemne pentru corăbii. La începutul sec. al XVIII-lea, un alt imperiu începea sa-şi lărgească spaţiul de influenţă. Unul dintre obiectivele Rusiei în războiul ruso-otoman, după ce a obţinut Marea Azov, era obţinerea unei poziţii avantajoase şi pe ţărmul Mării Negre. Basarabia a atras atenţia Imperiului Rus înainte ca aceasta să fie anexată în 1812.
Teritoriul împădurit al Basarabiei era cel mai aproape de bazele navele ruseşti de pe litoralul Mării Negre şi, în plus, datorită râurilor avea şi cele mai comode şi rapide căi de transport. În anul 1807, realizatorul de corăbii Tarusov, a fost trimis în Moldova pentru a construi bărci cu vâsle folosite la navigarea pe râuri. În 1809 revine în Moldova pentru a studia pădurile şi a alege lemn pentru corăbii. Tkacenco (1961) citează din însemnările expediţiei lui Tarusov: „cele mai potrivite păduri sunt situate în ţinutul Orheiului”. Până la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, din pădurile Orheiului s-au extras un număr impunător de buşteni pentru necesităţile armatei ruseşti (construcţia şi reparaţia corăbiilor, podurilor etc.). După cum relatează Sviniin, „deja în 1917, lemnul extras pentru corăbii şi alte construcţii a făcut ca pădurile Orheiului şi Hotinului să fie distruse aproape în întregime, în comparaţie cu pădurile din Bucovina, unde Imperiul Austiac foloseşte un mod raţional de exploatare a pădurilor”. În perioada dintre 1780 şi 1850, în şantierele navale din Herson, Nikolaev, limanul Bugului etc. au fost construite peste cincizeci de corăbii cu pânze şi sute de bărci cu vâsle. În pofida tuturor năpastele prin care au trecut sărmanii Codri seculari, începutul secolului XIX a venit cu o altă surpriză din partea Rusiei. Semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829), care asigura libera navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră precum şi libertatea comerţului cu toate ţările, a avut ca urmare o mai mare cerere a grânelor ieftine, astfel încât, pădurile cedau în favoarea ogoarelor. Pe de o parte aceasta, pe da alta – exportul excesiv al lemnului – pădurile au fost stârpite din toate părţile. În 1840, după mărturiile lui Nordmann, teritoriul pustiit / defrişat începea din zona Chişinăului spre sud. Interesante date găsim şi în graficul făcut de Gheideman şi colegii săi (1964): „din 1848 până în 1918 suprafaţa pădurilor din Basarabia s-a micşorat de la 366209 ha la 230000 ha”, deci cu 37%.
După cum vedem, pe parcursul secolelor, pădurile au suferit enorm din cauza avariţiei umane, din cauza operaţiunilor militare şi a intereselor geopolitice. Începând cu romanii, urmaţi de turci, tătari, poloni, austrieci şi finisând cu ruşii şi „capitaliştii internaţionali”, toţi au furat, pe rând, bucată cu bucată din pădurile noastre. Cu părere de rău, nu suntem în stare să cerem despăgubiri pentru toate prădăciunile suferite până acum, dar din fericire, pădurea este o bogăţie ce poate fi restabilită şi, deci, suntem în stare să readucem codrilor noştri bătrâni o formă cât mai aproape de cea iniţială, chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie de foarte mult timp. Pământul nostru, cel scump şi bogat, păstrează de secole un cod secret. Codul pădurilor. Iată de ce, aici, copacii sădiţi vor creşte mult mai uşor, şi repede, decât pe un pământ unde niciodată nu a fost pădure. Dacă din bătrâni se spune că omul trebuie să sădească un pom în viaţa sa eu vă spun că în situaţia de faţă un om trebuie să sădească o sută de copaci pentru a lăsa ceva urmaşilor, urmaşilor săi.

Oleg Chicu

'+
1
'+
2 - 3
4 - 5
6 - 7
8 - 9
10 - 11
12 - 13
13 - 14
[x]