luni, septembrie 20, 2021
AcasăInterviuMariana Iurcu, revenind acasă s-a îndrăgostit de Moldova

Mariana Iurcu, revenind acasă s-a îndrăgostit de Moldova

Mariana Iurcu este muzeograf în cadrul Muzeului de Istorie și Etnografie „Dumitru Scvorțov-Russu” din orașul Călărași. Însă Mariana are o istorie interesantă de emigrare și o vom întreba despre viața în Moldova și în afara ei.

GB: Mariana, când ai plecat prima dată peste hotare și care a fost motivul plecării?

MI: Erau anii ‘90 când am început să mă gândesc la plecare. Erau acele vremuri grele în care aveam conflicte în familie. Simțeam că sunt o povară pentru familia mea, o gură în plus de hrănit și, chiar dacă munceam, simțeam că aveam nevoie să emigrez pentru a face niște economii și a nu mai depinde de nimeni. După luni grele de reflecții, am decis să plec în Italia, cu toate că mereu am visat să ajung în Spania – țara serialelor pe care le priveam acasă în acea vreme. Când am ajuns în Italia, era foarte greu, căci erau anii de la început, când foarte puțini moldoveni ajungeau la destinație, cu vize false și călătorii pline de riscuri. Eu, din fericire, am dat peste o agenție care făcea vize la sportivi, pentru schimb de experiențe. Și cu autocarul plin de oameni cu vize false, toți „sportivi”, desigur, am pornit la un drum de aproape 2000 km și care a durat două zile. Țin minte și acum acea frică de necunoscut. Împlinisem abia 20 de ani. Cu cât mai mult înainta autocarul, cu atât înțelegeam mai clar că e un drum fără întoarcere. Acea călătorie a însemnat frică și grea încercare.

GB: Cum a fost experiența de migrație pentru tine?

MI: Am ajuns în Italia într-o seară ploioasă de noiembrie. Cei cu agenția m-au abandonat la gara feroviară din orașul Padova. Nu cunoșteam limba, cutumele țării, absolut nimic. La gară vedeam doar cetățeni din Africa de nord, tunisieni, marocani, și alte popoare probabil, dar toți de culoare. Întâmplător trecea pe acolo o moldoveancă ce muncea deja de doi ani în Italia și, văzându-mi fața și ochii înspăimântați, a înțeles că abia sosisem, s-a apropiat, m-a întrebat dacă am unde mă duce, unde sta pe noapte. Am izbucnit în plâns, emoționată că cineva s-a apropiat de mine și mi-a vorbit și în limba mea. Femeia m-a luat la ea și m-a ținut pe ascuns timp de câteva luni. Lucra ca îngrijitoare la o bătrână țintuită la pat, ce nu ieșea din patul și camera sa, deloc. Eu mergeam în fiecare zi în faimosul parc Garibaldi. Acolo veneau toate femeile în speranța că își vor găsi de lucru, multe chiar găseau. Pe atunci, exista o schemă inventată de migranții noștri: se vindeau locurile de muncă contra sumei unui salariu lunar. Adică prima luna de salariu o dai celui care îți găsește de lucru. Femeile noastre erau în stare să dea și două salarii, numai să lucreze. Evident, am mers și eu în acel parc timp de câteva luni. Din păcate, pe mine nu voia nimeni să mă ia la lucru, eram prea tânără și nu păream a fi destul de competentă și de încredere. Astfel, au trecut șase luni de agonie în cautare de lucru, de mâncat pe la cantinele bisericilor, gestionate de călugărițe catolice, sau să în căutare de locuri unde dădeau o rație de pâine săracilor. Iar seara, când era suficient de întuneric ca să nu fiu observată de nimeni, mergeam la doamna care mă ținea pe ascuns noaptea. Apropo, fiecare noapte mă costa cinci euro. Îi promisesem că voi da până la ultimul cent, doar să mă lase să dorm la ea, până îmi voi găsi ceva de muncă. Într-un sfârsit, peste jumătate de an, am început să lucrez, căci în parc am făcut cunoștință cu o fată de seama mea, din Ucraina. La fel o chema Mariana și era în Italia deja de doi ani. Când am cunoscut-o, mi-a zis că dorește să se întoarcă în Ucraina și că ar vrea să lase cuiva de încredere toată munca sa. Printre confesiunile și povestirile ei despre cum este acea țară, mi-a spus că se ruga ca Dumnezeu să îi trimită o persoană potrivită, iar când m-a văzut pe mine, a înteles că Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune. Eu, la rândul meu, mă rugam ca bunul Dumnezeu să mă ajute să îmi găsesc un loc de muncă al meu și de lungă durată cu oameni cuminți, căci în parc auzeam cele mai neverosimile istorii de groază despre cum italienii se comportă cu migranții. Astfel, am început să lucrez într-o familie ca baby-sitter pentru cele două fiice ale lor, iar în orele libere ca menajeră. Cu membrii familiilor în care am lucrat, m-am împrietenit repede și am avut parte de o atitudine binevoitoare din partea lor. Erau case în care eram considerată parte din familie. Multumesc Domnului că mi-a răspuns la rugăciuni și mi-a pregătit acel loc de muncă în care mă simțeam bine, ca la mine acasă. Astfel, au trecut 13 ani de viață în Italia. Tot aici și am făcut ți studii, am luat licența în domeniul social.

GB: De ce totuși ai revenit în Republica Moldova?

MI: Când am revenit acasă, aveam deja o perioadă bună de timp petrecut în Italia și Marea Britanie. Orașul Londra, fiind unul foarte mare și rapid, în scurt timp m-a epuizat și obosit. Iar gândul să revin acasă era constant în mintea mea. De fapt, din prima zi când am plecat, copil fiind printre străini, ideea mea și calculul a fost să mă duc pe cinci ani, să pun bani deoparte, să îmi cumpăr apartament și să mă întorc. Dar socoteala de acasă nu e ca cea din târg, și cei cinci ani s-au facut 17. În tot acest răstimp mă simțeam o lașă față de mine, căci nu am reușit să respect angajamentul de-a mă întoarce acasă, după ce mi-ami cumpărat un locușor al meu. Și doar la Londra s-a acutizat nevoia de întoarcere acasă. Într-o iarnă, când prietenii și rudele plecau acasă de sărbători, înt-o clipită am decis să îmi cumpăr bilet într-o singură direcție – Moldova.

GB: Cu toate acestea legătura cu diaspora rămâne una foarte strânsă, continui să călătorești, să realizezi proiecte împreună cu cei plecați. La ziua de azi, te mai identifici ca parte a diasporei?

MI: Întotdeauna mă voi considera Diaspora, căci o bucată din inima mea a rămas acolo, unde am cunoscut oameni frumoși, cultura, turismul, la cel mai înalt nivel. Profesia tot acolo am însușit-o. Este o parte din viața mea pe care nu pot și nici nu vreau să o reneg sau să o uit. Toate acele greutăți m-au format ca persoană. Este perioada ce mi-a dat mai mult decât a dat Moldova pentru mine. Poate din această cauză mă simțeam obligată să mă întorc, căci eu țara mea, Moldova, nu o trăisem bine și frumos, cu excepția copilăriei. În acești 30 de ani de independență Moldova a fost o țară plină de traume, tragedii, aventuri și experiențe negative, chiar periculoase, și plină de lipsuri. Dar undeva în adâncul sufletului simțeam mereu că Moldova e frumoasă, doar că nu mi s-a descoperit în toată frumusețea ei. De când sunt acasă, m-am îndrăgostit de țara mea și mă consider diaspora reîntoarsă care a știut să se reîntegreze repede în societate. Vreau să dau maxim din potențialul meu prin diferite proiecte și implicarea mea. Cuvântul „Diaspora” pentru mine personal este ceva drag și de suflet, nu este un simplu cuvânt cu conotație negativă, după cum îl folosesc unii guvernanți sau concetățeni. Inițial, când m-am reîntors acasă, încă nu îmi găsisem locul meu sub soare și mă implicam în toate platformele de dezvoltare personală, profesională, platforme sociale, guvernamentale, culturale etc. Astfel, am cunoscut mai multe fete din diaspora ce se implicau la nivel de țară cu diferite proiecte, femei active și dornice să facă schimbarea acasă, chiar dacă veneau pe câteva luni de vară, iar apoi plecau înapoi spre altă casă. În scurt timp, am început să mă dedic tot mai mult muzeului local la care eram angajată și de care mă îndrăgostisem ca de un copil pe care îl crești din pruncie până la tinerețe. Muzeul de azi este rodul muncii mele și a colegilor cu care împărțim timpul, sarcinile, greutățile, responsabilitățile și succesele. Astăzi este un loc de care mă mândresc și cu încredere îl recomand oricui, să îl viziteze.  

GB: Realizarea și implementarea proiectelor în Moldova nu este un lucru ușor, voi însă, la Călărași, reușiți să transpuneți în practică idei inedite.  Care este secretul?

MI: Nu e niciun secret, doar multă muncă și voință. Uneori, ca să ai succes în ceva, este nevoie de sacrificii. Și doar când pui pe altarul jerfei ceva, atunci la sigur obții și rezultatul scontat. Desigur, acum îmi este ușor să comentez tot ce am făcut, dar au fost zile când mă mișcam și acționam ca o oarbă prin profesia mea de muzeograf și ghid. Am avut însă mereu un instict bine dezvoltat și simțeam că sunt pe calea cea bună și nu voi da greș. Au fost desigur și multe obstacole, dar ele doar m-au călit, iar instinctul meu a devenit o calitate pe care am aplicat-o pozitiv în viață. Ideile unice pe care le aplicăm la Călărași au o explicație simplă: un cap plin de idei, multă imaginație, amintiri frumoase de călătorii pe care le-am făcut în Europa și multă tenacitate combinată cu muncă și sudoare, chiar și încăpăținare să nu cedez în fața nimănui, nici în fața mea.

GB: Munca la Muzeu îți poate aduce gratitudine?

MI: Cea mai mare gratitudine! Când am fost angajată la muzeu, în ianuarie 2016, aveam un salariu de 1300 lei. Intram într-un muzeu care era deschis din septembrie 2015, un prim proiect de acest gen în Călărași, căci în toată istoria sa, din 1432, orașul nu a avut niciodată un muzeu. Primăria a avut curajul să fondeze un muzeu, iar eu, din primele luni, am înțeles că este locul în care Dumnezeu m-a pus să muncesc, ca să dau maxim din tot ce știu și pot. Mi-am suflecat mânecele și m-am apucat de treabă, foartă multă treabă. Astăzi, la cinci ani de activitate, sutem cei mai vizitați și cartea de vizită a orașului, iar proiectele cele mai înteresante pe oraș ies din acești pereți, unde lucrez cu o echipă mică, dar care a putut demonstra că totul se poate face. Ca să înteleagă fiecare, nu salariul a fost cel care m-a făcut să muncesc, dar datoria mea de cetățean responsabil care își ia meseria în serios. Lucrez chiar și în timpul liber, sunt un ,,workaholic”, nu mă plâng, dar muncesc.   

GB: Cum a influențat pandemia asupra proiectelor din anul 2020-2021? Cum a susținut diaspora localitatea de baștină în pandemie?

MI: Anii 2020- 2021 au fost cei mai fructuoși pentru muzeu și pentru mine. Căci toate proiectele la care am aplicat și pe care azi le implementez au fost scrise în pandemie. O perioadă în care aveam timp liber să scriu, să inventez ceva nou. Nu aveam vizitatori, nu aveam voie să ieșim, iar eu mă aflam la muzeu sau acasă și scriam, aplicam, schițam sau călătoream și îmi descopeream orașul. Acum cunosc cea mai mică și strâmtă străduță, fiecare cimitir, monumentele, casele, bisericile – am explorat totul în pandemie.

GB: Ce vă propuneți pentru perioada următoare, care sunt ideile la care lucrați la moment?

MI: Acum îmi este greu să spun ce anume ne propunem pentru viitor, căci atât de rapid și multe s-au făcut, că aș vrea să o iau mai încet, ca să nu provoc pană de idei în capul meu. Lucrez la un proiect cu care m-a însărcinat primarul, căci în centrul orașului au fost descoperite două cavouri vechi și unice pentru Moldova. Este un proiect foarte ambițios și anevoios, trebuie să fac o schiță, deviz de cheltuieli, strategie, cum să fie conservat și transformat într-un obiect turistic atractiv, dar și de valoare istorică pentru oraș. Finisez instalarea unui Felinar Turistic Multifuncțional, ce va fi lansat la Zilele Diasporei 2021. Anual organizăm la muzeu Zilele Diasporei, suntem deja la a 3-a ediție. Am terminat proiectul de reabilitare a Cimitirului Evreiesc din orașul Călărași și l-am inclus într-un traseu turistic național. Avem foarte multe proiecte de finisat, cele începute, cum ar fi digitalizarea, inventarierea, înregistrarea exponatelor în format electronic, un alt proiect pilot la nivel de țară. Proiecte de dezvoltare și promovare a muzeului, dar și a turismului din orașul/raionul Călărași, sunt în fază de implementare, la finele anului vom avea un Centru Informațional Turistic la muzeu, la fel, proiect câștigat în anul 2020. Și nemijlocit pe oraș avem câteva proiecte în proces de implementare, unele deja terminate, iar pentru altele finisăm acum aplicația. Doar vizitând muzeul și orașul Călărași puteți afla mai multe despre proiecte, le puteți vedea pe viu, puteți descoperi Călărași-ul și Moldova mea atât de frumoasă, cea mai frumoasă. Astăzi, când vom sărbători 30 de ani de la independență, sunt îndragostită de țara mea și nu vreau să mai plec din ea.

GB: Mulțumesc pentru interviu și deschidere.

Interviu realizat de Olga Coptu

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments