În grajdul unei gospodării erau doi porci. Unul mai mare și altul mai mic. Cel mare avea o troacă pe măsură – mare, largă, rezistentă. Când își băga râtul acolo, nu se urnea până nu dădea gata tot ce era în ea. Nu mai avea timp să se mai gândească la ziua de mâine, dar minterea la cel de alături, la aproapele său. Ba îl mai și amenința, cu priviri tăioase și grohăituri urâte, ca nu cumva să pretindă la postul lui.
Cel mic avea, desigur, o troacă mai mică și mai jerpelită. Dar când își băga râtul în ea, nu se deosebea cu nimic de fratele său mai mare, clefăia de-i pocneau fălcile și lui. Totuși, se uita cu coada ochiului, plin de invidie, la troaca cea mare. Dar, de multe ori, invidia era copleșită de o mândrie sterilă și își zicea: „Eu nu aduc atâtea pagube și cheltuieli stăpânului, mănânc puțin, nu ca ăsta…de sus”.
Cel mare a înfulecat cât a înfulecat, până când, într-o zi a fost scos cu binișorul din grajd și nu s-a mai întors. O fi plecat într-un grajd mai mare și mai frumos, se gândea porcul cel mic.
Acum, șef pe troaca cea mare a devenit invidiosul, iar la troaca cea jerpelită a venit un godac prăpădit, care mai că nici nu voia să se atingă de mâncare, de modest ce era.
Noul proprietar al troacei mari uitase deja de pagubele și cheltuielile stăpânului, de care pomenea mai înainte. Mânca, de-și rupea măselele. De cel ce-i luase locul la troaca mică nici ca-i păsa. Psss…unul din mulțime.
Și uite așa trece viața, an după an, în grajdul și gospodaria respectivă. Își ticsesc porcii fălcile și burțile cu tot ce li se oferă, apoi sunt schimbați cu alți experți în „arta îngrășatului”.
Cu ce oare s-ar deosebi porcii ăștia între ei, dacă le-am lua treucile de la gură, sau dacă ar fi ambele egale. Porcul, tot porc rămâne, mare sau mic, cu mai multă sau cu mai puțină mâncare.
Așa se întâmplă și în viața politică, socială, economică, etc. – cei mici fură și sunt implicați în scheme mici, iar cei mari fură la un nivel mai înalt, că dă, la ei și troaca e mai mare. Pardon, fotoliul am vrut să zic. Dar, ca și în cazul de mai sus, coruptul tot corupt rămâne, fie că este un funcțion mic (polițist, vameș, medic, profesor etc.) sau unul mare (președinte, deputat, ministru, judecător, procuror etc.).
Când încerci să le amintești de moralitate și corectitudine, cei mici arată cu degetul la cei de sus sau se plâng că au copii de crescut și de nevoie acceptă mita, iar cei mari se jură că nu au furat un „capăt de ață” în viața lor și ca argument îți arată vreo decizie judecătorească în care apar curați ca lacrima.
Și uite așa trece viața și în gospodăria cu numele Republica Moldova. Din declarații toți sunt buni de pus la icoană, dar în realitate fură de le pocnesc fălcile. Din când în când se mai schimbă între ei, dar în fond, scenariul rămâne la fel – cei care au acces la „troacă” devin și mai bogați, ceilalți devin și mai săraci.
Soluții sunt multe, dar cea mai simplă și rapidă este să le luăm, pur și simplu, trocile din față.
Pamflet realizat de Oleg Chicu
Acesta este un pamflet și trebuie citit ca atare!
