INTERVIU

Anul VIII, nr. 2, 1 – 29 februarie 2016

Eugen Doga: „Este nevoie de muzica mea, eu sunt un supliment”

Un interviu realizat de Tatiana Ţîbuleac

Pe data de 20 ianuarie 2016, în contextul sărbătoririi Zilei Culturii Naționale, la Paris a avut loc un concert extraordinar, cu participarea maestrului Eugen Doga. În premieră, acest eveniment frumos a fost organizat în colaborare, de către Ambasadele României și a Republicii Moldova de la Paris. Acest eveniment comun poartă un profund caracter simbolic, care semnifică unitatea limbii și a culturii românești. După eveniment, jurnalista și scriitoarea Tatiana Ţîbuleac a realizat un interviu cu maestrul Eugen Doga, pe care îl propunem mai jos spre atenția cititorilor noștri, cu acordul autoarei.

Eugen Doga_p.1„Ne-am întâlnit într-o cameră de hotel din Paris, după ce cu o seară înainte l-am văzut pe scena Palatului Behague. A fost un concert pe care eu l-am ascultat cu un nod în gât, pentru că mi-a amintit din nou că nu știu cine sunt. Că nu știu unde se termină Estul și începe Vestul în geografia mea interioară, la fel ca și în muzica lui. M-am bucurat ca un copil să-l văd. În primul rând – viu. Apoi lucid, integru, spectaculos. Și-a făcut un ceai și m-a întrebat dacă vreau și eu unul. Simplu. Iar eu l-am întrebat repede, știind că voi regreta toată viața refuzul acelui ceai, cum e să fii geniu”.

– Sunteți, oficial, patrimoniu universal. Aveți atâtea titluri, că ne-ar trebui un interviu separat ca să le pomenim pe toate. Omul anului, Omul Mileniului… Faceți parte din topul celor 200 de personalități ale lumii din toate timpurile, iar UNESCO a declarat valsul „Gingașa și tandra mea fiară” una dintre patru capodopere ale secolului XX. Nu vă întreb dacă vă bucură acest lucru…

– Puteți să mă și întrebați. Deocamdată nu am nimic în scris, nu m-a sunat nimeni de nicăieri ca să mă anunțe, am citit și eu… Mă bucură desigur, cum să nu mă bucure? Mi-ar fi plăcut totuși să primesc vreun telefon oficial, o scrisoare, un act. Mai ales din partea statului. Să mă sune și să mă întrebe ce cred, cum mă simt? Dar m-am obișnuit deja cu faptul că eu și muzica mea suntem mereu despărțiți. Este nevoie de muzica mea, nu de mine ca persoană fizică. Eu sunt un supliment nedorit.

– …nedorit, însă căutat. Mereu ați fost disputat al cui sunteți. Al Rusiei sau al Moldovei? V-a durut acest duel, mai ales că astăzi migrația a simplificat lucrurile atât de mult?

– Nu. Pur și simplu sunt nedumirit. În asemenea cazuri le spun că nu sunt obiect de privatizare. Toată viața am fost al tuturor și al nimănui. Am purtat cu mine acest greu mereu. Îmi amintesc, în ’89, pe când eram deputat în Parlamentul din URSS… Aveam dreptul să particip la lucrările Parlamentului Moldovei și trebuia să votăm pentru limba română. Deputații s-au împărțit în două tabere. Rușii și Românii. Rușii mă trimiteau la români, spunând că eu sunt de-al lor, iar românii – la ruși. Curios este că atunci, în ’89, toți moldovenii se numeau români. Acum acest cuvânt a devenit parcă rușinos pentru unii. Eu nu fac geografie. Nici Dumnezeu nu a știut geografie. El a creat pământul și oamenii, iar oamenii din orgoliu au născut hotare. Cât mai îngust, cât mai separat – aceasta e viziunea omului, nu a lui Dumnezeu.

– Azi cred că orice țară din lume v-ar primi cu brațele deschise… 

– Am avut oferte și în trecut. În Italia, în Germania. În special, după succesul grandios al filmului „Şatra” cu muzica mea. Nu cred că mi-ar fi fost greu să-mi creez un spațiu muzical în lumea cea nouă, însă mă îndoiesc că aș rezista mult timp în altă țară. Acolo ești primit cu dragoste numai în calitate de oaspete și numai pe perioada în care le ești necesar. Ți-au scos muzica și adio… Nimeni nu vrea să împartă spațiul de influenţă cu un venetic. În caz contrar, va trebui să lupt, să mă consum pentru nimicuri, iar eu vreau doar să compun muzică. Am avut acest vis de mic copil – să compun, deși pe atunci eu spuneam „să născocesc” – o muzică atât de frumoasă, încât să mă laude toți. Visul a rămas. Doar asta m-a preocupat mereu.

Eugen Doga_p.2

– Știu că ați avut o copilărie dificilă. Ați tras și foame și frig, ați îndurat lipsuri. Unde s-a născut în tot acest greu dragostea pentru muzică? 

– De parcă așa ceva se poate explica… Eu cred că muzica nu s-a născut odată cu mine. Ci chiar atunci, când am fost conceput, înaintea mea, prima. Cu asta nu ai ce face. Dacă ți s-a dat, dacă ai fost programat de Sus să faci ceva, nu poți fugi de destin.

Îmi amintesc o zi din copilărie care uite mi-a rămas în memorie peste atâția ani, înseamnă că a avut un scop ziua ceea… Invitase o rudă de-a mea un taraf la noi în mahala. Era un taraf adevărat – cu niște lăutari care cântau la vioară, țambal de gât, tamburină. Și cântau atât de frumos, încât eu nu mă puteam rupe. Și mă tot chinuiam să înțeleg cu mintea mea de copil: cum știu ei să cânte așa, de unde, unde e scris? Nu știam că există note muzicale, că și muzica poate fi compusă și scrisă pe hârtie. Și după acea zi am început să „născocesc” un propriu sistem de notare a sunetelor.

– Îl mai păstrați?

– Să vezi ce lucru curios… În urmă cu vreo 15 ani, când am descoperit și eu programul modern de notare a muzicii pe calculator, am văzut că este același sistem pe care l-am „născocit” eu când eram copil. (Râde). Iată ce trebuia eu să patentez, nu cântecele de care nu mai are nevoie statul. O, ce bogat era să fiu azi!

– Dar nu sunteți? Unii spun că aveți averi mari, alții – dimpotrivă. Care este totuși adevărul?

– Adevărul… Iată un adevăr: din 1983, de când statul sovietic Moldova mi-a cumpărat baletul „Luceafărul”, nu a mai cumpărat nimic. Nu s-a publicat nicio notă, nicio carte de note, nu a apărut niciun CD sau DVD. Nu se joacă niciun spectacol muzical pe scenele teatrelor naționale. Nici la București, de altfel. Pentru merite de o viață statul mi-a alocat o pensie de 700 de lei! Am refuzat-o. Primesc pensie, dar tot la cota minimă, din Rusia.

– E sărăcie în țară… 

– Hai să vorbim atunci de lucruri gratuite. De 23 de ani nimeni nu a jucat „Luceafărul” pe nicio scenă din Moldova. Luceafărul! Nu trebuie nimănui. Nu poate bietul Luceafăr coborî în țara în care s-a născut, ce să mai spun de alte lucrări ample, care așteaptă punerea în scenă de zeci de ani. Le cânt în concertele mele de autor. Sunt invitat doar în Rusia cu concerte. Am străbătut țara ceea în lung și în lat, mă cunosc și oamenii din sate. Ai mei însă nu mă invită. Găsesc mereu scuze: că nu sunt, că sunt plecat acolo. Așa, din auzite, în loc să mă sune cineva, să mă întrebe direct. De parcă aș fi de pe altă lume. Ori mai spun că nu au bani, în același timp aduc din Rusia, în special în campaniile electorale, „maneliști” care pleacă de aici cu saci cu bani!

– Îmi amintesc de concertele pe care le aveați pe vremuri de Mărțișor, sunteți chiar şi născut în luna martie…

– Păi iată, la anul voi avea, cum se spune, o dată rotundă (80 de ani – n.a.). Am așteptat să mă cheme cineva, să-mi propună să fac un concert, un festival de muzică, de ce nu… Deocamdată, nu m-a contactat nimeni, deși aceste lucruri nu se organizează într-o lună-două. De mine își amintesc din cinci în cinci ani, și nu ca să vadă ce am mai creat, ci pentru a-mi număra anii.

– Să înțeleg că veți sărbători acest jubileu în altă parte?

– Vă spun eu unde voi sărbători – în Siberia, unde se organizează festivaluri de filme. De doi ani sărbătoresc ziua mea în Siberia, printre urși. Se pare că printre urși uneori e mai simplu. V-am răspuns acum dacă sunt sau nu bogat? Mai glumesc și eu, pentru a mă descărca puțin de problemele impuse de secăturile „vârfurilor” noastre actuale.

– Aproape…

– Sunt un om normal. Nu mă plâng. Constat. Mă simt bine, am o casă, nu umblu flămând, nu umblu dezbrăcat. Am câteva camere pline cu partituri – ele sunt sursa mea de bogăție. Cea mai mare.

Regret că anul trecut am fost jefuit și cel mai mult îmi pare rău de cele 1500 de discuri de vinil pe care mi le-au luat. Era colecția mea încă din vremea studenției, pe care am purtat-o cu mine peste tot. Acum nu mai este. Nu mai pot să mă închid în biroul meu, la miez de noapte, să ascult muzica preferată, pe care azi nici nu o mai pot găsi în librării.

Mă întristează când sunt ignorat. Indiferența pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când ești criticat, înseamnă cel puțin că ești urmărit, că le pasă oamenilor de tine și de muzica ta.

– Ne-am bucurat să auzim valsul „Gingașa și tandra mea fiară” la Jocurile Olimpice din Rusia, chiar și puțin schimonosit cum a fost. Știu că v-ați pronunțat atunci, v-a măgulit totuși această alegere a Rusiei?

– De ce nu? A fost și în anul 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova. Dar dacă tot mi-ați amintit… Apropo de interesul național. Se afla acolo delegația oficială a Republicii Moldova: demnitari, sportivi, tot felul de lume. Eu nu am fost invitat. Și a răsunat totuși o piesă scrisă de un compozitor din țara ta… Nimeni nu s-a apropiat de mine să zică ceva. Nimic. Niciun un cuvânt, nicio mână strânsă, nici măcar un telefon. Doar seara târziu, fiind într-o familie de prieteni ruși la Moscova, s-a ciocnit un pahar în cinstea evenimentului grandios, care a fost urmărit de trei miliarde de oameni de pe glob! Atât. Ceilalți șefi ai statelor participante se ridicau în picioare și aplaudau compatrioții. E de salutat asemenea atitudine la ei și de regretat cea de la noi.

– S-a scris totuși foarte mult despre asta…

– Poate, eu nu am vorbit.

– Tradiționala întrebare: cum compuneți? 

– Foarte repede și foarte încet. Eu nu înțeleg creația prin chinuri. Nu forțez, nu stau cu orele la pian. Cred în creația care îmi aduce plăcere și fericire. Dacă eu sunt nefericit când compun, ascultătorul va fi și el nefericit când ascultă. Când scriam „Luceafărul”, dormeam câte 15 minute pe zi. E greu de crezut. Nici eu nu pot crede astăzi. Dansam, plângeam, săream prin cameră. Soția nici nu îndrăznea să deschidă ușa. Când creezi este ca și cum ai merge în necuprins și nu te poți opri. Profesorul meu de compoziție îmi spunea să nu mă opresc niciodată. Dacă nu merge, lasă, ia din alt capăt. Dar pune mereu jăratec, menține focul.

– Vorbiți despre profesorii Dvs., cine v-a mai influențat? 

– Rahmaninov, Ceaikovski, Verdi… ei rămân pentru mine cei mai buni, cei mai apropiați. Vedeți, eu sunt un romantic, îmi place romantismul, îl caut. Acum romantismul a dispărut, de asta nici nu mai scriu muzică pentru filme. Astăzi se filmează sex, crimă, filme polițiste, iar eu caut romantism.

– La ce lucrați acum?

– Experimentez. Continuu seria „Dialogurile dragostei”, care sunt compoziții pe versuri de Mihai Eminescu și Veronica Micle. La început, credeam că voi scrie operă, dar am observat apoi că protagoniștii mei – Eminescu și Micle – nu doresc să se încadreze în formele muzicale de cândva. Ei doresc alte forme, doar ale lor, pe care rămâne să le caut.  

– Ați aplicat aproape toate genurile muzicale. Aveți totuși unul preferat? Valsul, poate?

– Mie îmi plac toate genurile muzicale. Nu genul stă la baza muzicii, nu cantitatea sau sofisticarea acordurilor, ci încărcătura emoțională a acestor acorduri, energetica fiecărui sunet în parte. Dar valsurile îmi plăceau încă din copilărie, încă de acolo, din acea mahala unde am auzit pentru prima dată taraful, am îndrăgit Valsul.

– Dacă nu în Moldova, unde mergeți cu concerte?

– Mai merg. În Rusia, bineînțeles, dar și în România, tot mai des. Eu am avut câteva vise mari în viață. Am vrut mereu să cânt pe scena Ateneului Român şi în Aula Cantacuzino a Muzeului „George Enescu” din București. Aceste vise s-au împlinit recent, cu sprijinul Guvernului României, prin Înaltul Reprezentant pentru Republica Moldova. Și concertul de la Paris a fost posibil datorită aceluiași sprijin și contribuției Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni. Mă ajută mult și o altă compatrioată de-a noastră – Iuliana Gorea Costin.

În general, eu concertez în ultima vreme mai mult cu sprijinul României. Este pentru prima data când Ambasadele din Republica Moldova și România au organizat o manifestare culturală comună de Ziua Culturii Naționale. Mi-ar plăcea să revin la Paris cu un concert pentru un public mai larg, cu o orchestră mai mare, într-o sală mai mare. Vreau să văd și publicul autohton, să îi aduc muzica mea, ca să ne cunoaștem mai bine.

– Îmi amintesc că ați avut și la Chișinău câteva concerte în aer liber…

– Au fost câteva evenimente memorabile. „Dialogurile dragostei”, un concert realizat cu sprijinul Primăriei în scuarul Catedralei Nașterea Domnului din Chișinău, de Ziua Muzeelor, un Concert de Gală la Academia de Științe a Moldovei, al cărui Membru de onoare sunt, la Congresul Spiritualității Românești. Adevărul este că timpul mă grăbește și vreau să reușesc cât mai mult…

– Cei care au lucrat cu Dvs. spun că sunteți extrem de exigent, perfecționist, complicat pe alocuri…

– Posibil, în opinia lor. Pe mine mă interesează mereu rezultatul final. Ce rămâne după. Nu mă interesează mărunțișurile, procesul. Ce se face în culise, acolo trebuie să rămână. Certuri, supărări, crize, boli. Cu Emil Loteanu ne certam mereu, mereu, însă filmele create împreună sunt clasice. Urmele contează. Ele trebuie judecate. Eu nu am timp să mă prefac. Important este, când ieși pe scenă, spectatorul să țină minte muzica, ținuta, respectul, eleganța. Restul – cum sunt oamenii în afara serviciului, mă interesează mai puțin.

– Aveți regrete?

– Multe. Însă merg înainte, sunt doar pește, nu rac. Nu m-aș întoarce înapoi ca să repar ceva. Viața este un mare noroc de a trăi. Am călătorit puțin, am văzut puțin. Nu am trăit în lume așa cum aș fi putut trăi astăzi: să văd locuri, să cunosc lumea, să cunosc limbi. Am crescut într-o societate șovină, antagonizată. Toata viața m-am simțit constrâns, am avut puțin spațiu oriunde. Deși cred că așa era să se întâmple peste tot, în orice timp. Cel mai mult sufăr că nu cunosc limba română așa cum mi-aș fi dorit. Limba care „tânguiește” în genele mele și care mă îndrumă spre acasă.

– Am înțeles că nu vă place să fiți întrebat dacă sunteți patriot…

– Da, eu nu folosesc acest cuvânt, „Patria”, așa cum îl înțeleg politicienii noștri. Pentru mine Patria este omul viu, spiritul și purtătorul acestui spirit. Eu sunt Patria, tu ești, el este. Eu mă simt foarte legat de pământ. Am și un instinct care mă trage mereu acasă, să-mi văd familia, câinele, motanul, acea casă pe care am modelat-o doar eu știu cum. Atât.

– Aveți discipoli, transmiteți cuiva muzica?

– Nu, am fost profesor un timp foarte scurt, în tinerețe. I-am ajutat pe câțiva dintre elevii mei să urmeze compoziția. Demult nu mai fac asta.

În Rusia sunt președintele câtorva asociații pentru copii, bătrâni. De parcă în Moldova nu ar exista copii și bătrâni… Copiii și bătrânii sunt categoriile mele preferate – primii abia învață să meargă, iar ceilalți încearcă să mai meargă. Mai am și alte activități la Uniunea Cineaștilor, cu un grup de copii talentați.

– Aveți un nepot, poate el va urma calea bunicului…

– Nici fiica și nici nepotul meu nu au dorit să studieze muzica. Ei au alte interese. Aceasta este durerea mea. Dar și mă bucur pentru ei când reușesc să facă ceva frumos.

– Vă mulțumesc pentru interviu și sper să vă revăd la Paris cât mai curând! 

Interviu de Tatiana Ţîbuleac

Fotografii de Natalia Rusu

 

'+
1
'+
2 - 3
4 - 5
6 - 7
8 - 9
10 - 11
12 - 13
13 - 14
[x]