Alegerile parlamentare 2019. În loc de epilog.
Așa cum era de presupus, odată cu trecerea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 24 februarie lucrurile au revenit la „normalitate”. Și fiindcă, așa cum spune o zicală străveche, surcica nu sare departe de trunchi, această „normalitate” a lovit dintr-odată și Diaspora. La aproape două luni de la scrutin puțini își mai aduc aminte de căldura intensă și nozeabondă pe care o degajau dezbaterile aprinse din campania electorală. Dezbateri care deseori degenerau în controverse înverșunate și care, grație tehnologiilor moderne, au implicat nu numai alegătorii din Republica Moldova, dar și pe cei din afară. A venit timpul să ne întrebăm cu ce ne-am ales în urma acestor alegeri? Ce am avut noi de câștigat sau, mai degrabă – având în vedere situația actuală din Republica Moldova – ce am avut de pierdut în urma ultimului scrutin?
Focul campaniei electorale a mistuit multe legături între oameni, or, în cazul celor din Diaspora, este vorba de legături care s-au format cu greu, de-a lungul anilor, fiindcă e deseori vorba de oameni care nu se cunosc personal, care nu se văd în fiecare zi, care nu frecventează aceleași locuri și care nici măcar nu locuiesc în același oraș, în aceeași regiune sau în aceeași țară. Am urmărit și am fost implicat personal în ultimii zece ani în crearea acestor legături personale, pe care, fără pic de exagerare, le putem asemui cu o operă de construcție a unor poduri. A unor punți între oameni care a priori nu au mare lucru în comun, în afara faptului că sunt originari din același colț de lume și că au, majoritatea dintre ei, intenția sinceră de a ajuta pe cei rămași acasă. Campania electorală a distrus, din păcate, multe din aceste construcții zidite cu greu, rod al unei comunicări și al unei munci dificile și asumate. Nu vreau să mă lansez aici în niște acuzații banale la adresa politicienilor, sau a „partidelor politice care dezbină mereu societatea”. Nu este nici pertinent, și nici constructiv pentru viitor. Orice societate democratică modernă are partide politice și acceptă pluralismul ca și cadru de funcționare a lumii politice. Însă mai rar se poate întâlni o comunitate în care pasiunile legate de politică să producă mai multe stricăciuni decât așa cum se întâmplă în cazul nostru. Cu atât mai dureroasă este această constatare, cu cât suntem nevoiți să recunoaștem că de cele mai multe ori inteligența noastră comportamentală strălucește prin desăvârșita-i absență. Ne înfierbântam foarte repede, ne aprindem, pentru un foarte scurt moment avem impresia că facem multă lumina în jurul nostru, și la fel de repede ne stingem și nu își mai aduce nimeni aminte nici de motivele controversei, nici de argumentele pe care le-am invocat și nici de rostul transformării unei dezbateri politice într-o bătălie „pe viață și pe moarte”.
Expun constatările de mai sus nu doar din regretul pentru distrugerea (sau subminarea) relațiilor umane care în Diasporă se construiesc cu atâta migală. O mai fac și din regretul de a observa o anumită consecutivitate a ideilor și inițiativelor care sunt generate cu ocazia dezbaterilor aprinse din perioada pre-electorală. Înainte de alegeri am avut ocazia să citesc pe rețelele de socializare, în articole de presă și pe diverse bloguri zeci, poate chiar sute de luări de atitudine, chemări la mobilizare și consolidare a Diasporei, propuneri de acțiuni de lungă durată, au existat chiar și anumite tentative de a propune planuri și programe de anvergură, de lungă durată… Și? Cu ce am rămas după campanie? Încotro au plecat toate aceste bune intenții, de ce s-au evaporat toate aceste formidabile inițiative și porniri ale societății civile? O zicală mai veche ne amintește că oamenii mint cel mai tare după vânătoare, în timpul războiului și înainte de alegeri. Problema în cazul nostru e că ne-au mințit nu doar politicienii. Am impresia că cel mai mult ne-am mințit noi, pe noi înșine. Aș vrea să fiu înțeles corect: acest articol nu este o critică împotrivă cuiva anume. Nu am intenția să pun la stâlpul infamiei pe cineva anume, vreo organizație sau vreun partid politic. Mai degrabă, este un îndemn. Pentru mai multă rațiune, cumpătare și reținere în viitor. Campaniile electorale vin și pleacă, noi însă rămânem. Înainte de a critica dur pe cineva pentru opțiunea sa electorală, să ne aducem în mod obligatoriu aminte de faptul că în Diasporă noi nu formăm majoritatea. Nici în comuna sau orașul în care locuim, nici în țara în care ne-am stabilit și nici la locul de muncă. În clipele cele mai grele căutăm tot pe cineva „de-al nostru”, pe care să ne sprijinim. Iar dacă distrugem cu bună știință punțile pe care le construim cu atâta greu de-a lungul anilor, riscăm într-o bună zi să ne prăbușim definitiv.
Dorin Dușciac
Paris, Franța
