Anul VII, Nr. 3, 1-31 mai 2015
Andrei Cosoi, moldoveanul care face avocatură în țara în care doar capitala are mai mulți avocați decât întreaga Franță
Un interviu de Aliona Purci
Este deja bine cunoscut faptul că tot mai mulți adolescenți din R. Moldova preferă să-și continue studiile în afara țării. După absolvire, puțini din ei vor să se întoarcă acasă. Salariul necorespunzător, condițiile rele de trai, mentalitatea societății sunt doar câteva din motivele ce țin departe de casă „creierii” care ar putea contribui la dezvoltarea Republicii Moldova.
Unul din ei este și Andrei Cosoi, absolvent al uneia din cele mai vechi și renumite universități din Italia și din lume, Universitatea de Studii din Padova, facultatea de Jurisprudență. Are 29 ani și s-a născut în orașul Călărași. A crescut într-o familie de clasă medie. Părinții au activat ca funcționari publici în administrația locală. În ciuda faptului că amândoi au fost instruiți de sistemul sovietic, ei i-au transmis fiului sentimentul dragostei față de valorile naționale. Conștiința de a fi român-basarabean și de a iubi limba româna, istoria și tradițiile neamului nostru a fost cultivată în sufletul lui de mic copil. Și-a făcut studiile medii la liceul Mihail Sadoveanu din or. Călărași. La vârsta de 12 ani a ales să-și dedice o bună parte din timpul său fotbalului. În același sens a fost și alegerea de a studia la Colegiul Internațional specializat în Fotbal din Chișinău. Aici Andrei a cunoscut pentru prima dată gustul dezamăgirii. Majoritatea profesorilor vedeau în elevi o sursă de profit și nu un patrimoniu uman care trebuie valorizat și cultivat. Cumetrismul și corupția s-a infiltrat și în sport, astfel devenind afacere până și cine și unde să joace. Cu această dezamăgire a rămas în Moldova până la vârsta de 18 ani, când a susținut examenele de bacalaureat, iar mai apoi a luat drumul străinătății.
Aliona Purci: De ce ai decis să-ţi continui studiile peste hotare, şi nu la o instituție din Republica Moldova?
Andrei Cosoi: Toate dezamăgirile precedente din sistem au influențat alegerea unei experiențe internaționale. Generația mea, în general, este una migratoare, deoarece 60% din prietenii cu care am studiat sau am copilărit sunt plecați în diferite țări. Nu am fost o excepție, dar nici nu am luat această decizie condus de mulțime. Nu a fost o alegere deloc ușoară, dar a fost bine gândită și consultată cu ambii părinți.
A.P. Care a fost motivul ce te-a influențat să alegi anume Italia?
A.C. Părinții mei, care au fost practic „condamnați” și ei să emigreze, au venit cu această propunere, pentru care trebuie doar să le mulțumesc din suflet. S-au angajat să mă susțină economic și moral în procesul meu de studii universitare. În ceea ce privește Italia și Universitatea de Studii din Padova, a fost o alegere dictată de circumstanțe, și nu de capricii, deoarece părinții munceau deja în acest oraș.
A.P. Universitatea de Studii din Padova este una din cele mai vechi și mai bune universități din lume. Cum e să fii student la o astfel de instituție?
A.C. În primul rând, e important să alegi facultatea care ți se potrivește cel mai bine și, desigur, trebuie să și îți placă. Eu am luat decizia prompt. Sunt pasionat de istorie și îmi place să citesc printre rânduri. Îmi place să stabilesc reguli, dar și să le respect. Îmi place să fiu lider, dar totodată să fac parte din grup. În ceea ce privește Universitatea din Padova și anume facultatea de drept, aș putea să o descriu printr-o frază care zice: „intră cine vrea și rămâne cine poate”. Este o frază amuzantă, dar care caracterizează procesul natural de selecție. Nu există test de intrare sau alte limite, cum ar fi media generală. Se aplică selecția naturală și acest lucru îl explic mai bine printr-un exemplu. În primul an există un examen ce se numește „Istituzione di diritto romano”, la care 60% din studenți pică de câteva ori. Important, să se înțeleagă că a pica nu înseamnă că studentul nu este capabil, dar nici faptul că, dacă l-a susținut, i s-au rezolvat toate problemele în lumea juridică. Obstacol dur, dar necesar, deoarece studentul vede prin acest proces dacă are dragoste pentru materie și dacă totodată are caracter și forță pentru a cuceri acest tărâm juridic. Raportul profesor-student nu există la facultatea pe care am absolvit-o, la fel cum nu există nici ca profesorul să stea sus în catedră, iar studenții cu capurile aplecate în fața acestui „Zeus”. Cu toate acestea, ce spune domnul profesor este definitiv, chiar dacă opinia sa în doctrină este minoritară și, de altfel, nici nu este aplicată în tribunale. La fel și raportul lege – om, unde justiția statală în majoritatea cazurilor nu este compatibilă cu justiția simțită de oameni. Orele în sală, personal pentru mine, au fost foarte importante, de aceea sfătuiesc pe oricine să fie prezent. Pregătirea pentru examene era individuală sau, mai bine zis, în duet: carte-student. Învățam foarte mult în bibliotecă, unde i-am și cunoscut pe mulți din colegii mei, și nu în sala de ore. Acolo, de regulă, sunt cam 300 de studenți. Studiul pentru examen este individual, fără nici un ajutor suplimentar. La această Universitate nu există plan B, deci ai mai mult timp sa dedici învățăturii decât pregătirii unor proiecte de copiere sau corupere a cadrelor didactice. Cât privește examinarea, profesorii erau foarte severi, corecți și obiectivi. Am susținut 36 de examene, din care 20 în mod oral. Metoda didactică se axează foarte mult pe doctrină – studiu teoretic și foarte puțină practică.
A.P. Unde și cum se distrează studenții italieni?
A.C. Distracția principală a studenților aici este în „miercurea universitară”, când centrul Padovei forfotește de spirite tinere și dornice de a se distra. Cele mai interesante discuții apăreau după câteva păhărele în care frânele emoțiilor erau abandonate și fiecare din noi putea să-și exprime opiniile. Discotecile și pub-urile sunt totuși puțin mai diferite ca la Chișinău.
A.P. Este greu pentru un absolvent al unei facultăți să se angajeze în câmpul muncii și cum ai reușit tu?
A.C. Astăzi este greu pentru oricine să fie angajat, indiferent de CV sau de cetățenie. În domeniul avocaturii nu este dificil să găsești un birou ca să faci practică, deoarece lucrezi gratis și patronului îi este convenabil. În ceea ce mă privește , și aici a fost o chestiune de circumstanțe. Tot mai multe birouri de avocați au clienți români, ruși, englezi etc., și în acest sens, noi, juriștii poligloți, avem un avantaj nu doar că cunoaștem aceste limbi dar și că cunoaștem „limba legală”, adică vocabularul juridic al ambelor părți și în acest mod putem să comunicăm mai bine cu clientul.
A.P. Cum te simți în postura de avocat/ jurist aici?
A.C. Avocatura în Italia este o profesie foarte răspândită: doar în Roma sunt mai mulți avocați decât în toată Franța. Italia este o țară unde cetățeanul poate să susțină economic și moral un proces care durează 7 ani în căutarea dreptății în cazul unei găini care a trecut sau nu gardul între vecini.
Profesia mea este una frumoasă, dar în același timp este extrem de stresantă și nu este axată doar pe memorizarea cadrului normativ. Avocatul, în afara studiului sus numit, îmbracă veșmintele unui sociolog, psiholog, legislator etc. Pentru a rezolva un caz, trebuie să depui străduință să intri în esența conflictului social. Dacă mintea de avocat ar fi doar un depozit sau o arhivă de legi, peste câțiva ani ar fi fost inventată o aplicație în care persoana și-ar expune cazul și imediat ar avea răspunsul. Ar fi frumos, eficient și am reduce costurile enorme ale justiției, dar, din păcate, nu este așa, deoarece dreptul este în continuă dezvoltare și este o materie destul de rațională pentru automatismul emis de mașina creată de om.
Biroul de avocați în care activez tratează materii din cadrul dreptului comercial, falimentar, bancar, dreptul familiei, dreptul administrativ etc. Mulți conaționali se adresează preponderent pentru consultații în domeniul dreptului muncii (neachitarea salariului, concediile, lucru la negru, asigurările de muncă etc.) și a dreptului familiei, pentru a divorța, cazuri care s-au îndesit în ultimul timp. Ziua avocatului, în Italia, se împarte în: 1)Tribunal, pentru diferite audiențe; 2) obligații birocratice și studiul și redactarea actelor.
Introducerea procesului telematic a adus foarte multă confuzie în rândurile avocaților italieni, însă pentru noi, tinerii specialiști, este o gură de oxigen, deoarece am crescut cu această tehnologie și ni se pare absurd că un act redactat la computer trebuie să fie imprimat și, după asta, să fie depozitat personal la Tribunal. Acum este mai ușor: îl redactezi la computer, îl depozitezi prin canal telematic și, în consecință, ai un dosar pe care îl consulți online și nu ia foc nici în oficiu și nici în Tribunal.
În pofida acestor inovații, justiția în Italia, intuiesc că și în toată lumea, rămâne la fel cum fost descrisă în sec. XIX de Franz Kafka în romanul „Procesul”.
A.P. Cum ai descrie procesul tău de integrare în Italia?
A.C. Procesul meu de integrare în societatea italiană poate fi analizat din mai multe aspecte: universitar, sportiv și social. La universitate nu am întâlnit mari dificultăți, deoarece toți colegii eram în aceeași situație și în același moment trebuia să ne integrăm împreună în mediul social universitar. Am reușit să-mi fac mulți prieteni, de diferite naționalități, cu care comunic până în prezent. Din punct de vedere social-cotidian, am întâlnit unele dificultăți, dar acestea aparțin normalității și sunt sigur că același lucru se întâmplă și cu un italian în Moldova. M-a ajutat mult faptul că am continuat să joc fotbal. Practic fotbalul în Italia de 9 ani, iar timp de 6 ani am fost antrenor de copii. Astfel am reușit să cunosc bine băștinașii. Cel mai frumos lucru e că italienii au avut încredere și au încredințat unui străin educația propriilor copii. Activitatea mea de voluntariat a fost apreciată de copii și, în același timp, de părinți. Nu m-am simțit deloc discriminat, chiar mai mult, m-am simțit mereu ca acasă. Prin fotbal am cunoscut multe persoane și ele, la rândul lor, m-au cunoscut pe mine și țara mea. Mă consider un fel de ambasador al Moldovei, căci nu am pierdut nicio ocazie de a povesti oamenilor despre țara mea. Nu voi fi însă niciodată integrat deplin. Nu există această formulă, deoarece avem alt sentiment, avem altă mamă națională, iubim și ne bucurăm de alte tradiții. Nu cred și nici nu consider necesară integrarea deplină, pentru că diversul este ceva frumos și trebuie să fiu acceptat așa. Important este să realizăm că fiecare are dreptul să-și păstreze identitatea și în același timp să nu uite că este obligat să studieze și să respecte cultura țării gazdă. Faptul că am reușit să cunosc cultura, limba și tradițiile italiene mă face să cred că sunt mai bogat sufletește.
A.P. Ce le povestești italienilor despre Republica Moldova şi despre moldoveni?
A.C. Moldova descrisă de mine italienilor este o „alegrie”, unde nunțile durează trei zile și divorțul este întocmit fără contradictoriu într-o zi. Le spun că este o țară latină și nu diferă cu mult de Italia de sud. Oamenii sunt muncitori și iubitori de patrie, dar influențabili, chiar ușor de manipulat uneori. O țară care a suferit mereu din cauza războaielor și unde fiecare generație este nevoită să înceapă totul de la zero. Conceptul „transmiterea prin ereditate” este aplicat doar pe hârtie, căci averea agonisită de strămoși a fost mereu furată de imperii străine prin operațiuni militare, sau, mai nou, prin cele bancare. Le spun în primul rând că R. Moldova este frumoasă și eu o iubesc mult!
A.P. Ce îți lipseşte cel mai mult de acasă și ce nu îți lipsește deloc?
A.C. Îmi lipsesc prietenii, rudele, pământul, pădurea, graiul, dar, în primul rând, aerul de acasă. În schimb, nu îmi este dor de „aerele” de fudulie și fală a unor persoane. Vreau acasă, dar cei de acasă mi se pare că nu prea au sentimente primitoare. „E greu aici”; „n-ai ce să faci acasă”; „trimite mai bine bani”, sunt unele din frazele pe care le aud de la cei de acasă. A-ți da seama de unele lucruri și a le spune pe nume pentru unii e un pericol. Piesa lui Gherghe Țopa „Veniți acasă măi copii” demult nu mai este cântată la nivel oficial.
A.P. În care circumstanțe ai dori să te întorci în Republica Moldova?
A.C. Niciodată nu voi stabili condiții pentru a mă întoarce acasă și în consecință nu voi face nici un checklist. Mă voi descurca singur, cu condiția să nu mi se pună piedici în ceea ce-mi voi propune să fac. Deci răspunsul meu va fi retoric: eu vreau să mă întorc în Republica Moldova, dar Republica Moldova vrea aceasta?
Interviu realizat de Aliona Purci
